Ce este „naţiunea civică”?

Pentru a înţelege ce ar presupune sensul conceptului de „naţiune civică”, trebuie să revenim la definirea termenului de „naţiune”.

Naţiunea este o formă politică, economică şi culturală formată de o comunitate etnică în proces de modernizare, care include: dezvoltarea relaţiilor capitaliste, industrializare, urbanizare şi democratizare. Naţiunea poate cuprinde mai multe grupuri etnice, însă rolul primordial în construcţia politică revine unui singur etnos care determină identitatea culturală şi ideologică a statului.În pofida faptului că naţiunea este o creaţie modernă, ea nu apare pe loc gol –în centru ei se află un set de valori tradiţional ale unei comunităţi etnice: Elveţia are ca nucleu etnosul helveţilor. În pofida unui polilingivism, elveţienii constituie una din cele mai omogene din punct de vedere etnic state, Statele Unite ale Americii au în centrul său cultura anglo-saxonă a părinţilor fondatori, Uniunea Sovietică s-a conştientizat întotdeauna ca un stat creat de ruşi, Republica Moldova a apărut ca stat rezultat emancipării a elementului etnic românesc.

Cu toate că naţiunea este o creaţie a etnosului, nu putem pune semne de egalitate între cele două entităţi: etnosul este o structură arhaică care are în centrul său o serie de mituri, care explică unitatea în sânge, tabuurile, stereotipurile comportamentale, atitudinea faţă de lumea înconjurătoare, în timp ce naţiunea este o structură care are în centrul său raţiunea, conştiinţa individuală şi colectivă. Spre deosebire de naţiune, în etnos lipsesc concepte precum „identitate” şi „conştiinţă”.

Cum se împacă atunci în cadrul naţiunii partea raţional-modernă şi patrea etno-mistică?

Parţial, acest lucru poate fi explicat prin teoria acţiunii sociale a lui Vilfredo Pareto. Potrivit lui, acţiunea socială are două componente: reziduu şi derivate. Primul constituie un motiv iraţional, iar derivaţii reprezintă modul în care aceste acţiuni sunt explicate prin forme raţionale. Prima este partea ascunsă, cealaltă este partea văzută a acţiunii. Astfel, chiar dacă după formă unele instituţii sunt deplin moderne, ele nu sunt decât o proiecţie a unor structurilor arhaice. Simbolurile, imnurile, ritualurile se regăsesc azi în simbolurile, imnurile de stat, ritualurile de depunere a jurământului. Gânditorul german Carl Schmitt, în lucrarea „Teologia politică” consideră că sistemul politic contemporan nu este decât o formă laicizată a creştinismului.

Astfel, am putea spune că elementele arhaice reprezintă un fundament important pentru existenţa şi funcţionarea instituţiilor moderne – fapt care se manifestă şi prin tentativele statelor moderne de a-şi construi o continuitate istorică imaginară prin statele antice şi medievale.

Acum, să vedem, ce reprezintă aşa-numitul concept al „naţiunii civice”? Nu trebuie să confundăm „naţiunea modernă” cu „naţiunea civică”. Dacă naţiunea modernă este un rezultat al unor procese socio-economice fireşti, „naţiune civică” este un model abstract, care propune edificarea unei comunităţi postmoderne, „purificare” de orice elemente arhaice, care sunt înlocuite deplin cu ideologia drepturilor omului. În practică, „naţiuni civice” nu există şi nu au existat niciodată, pentru că existenţa unui grup etnic titular, care oferă o identitate culturală şi ideologică statului este o condiţie primordială pentru existenţa chiar şi a statelor cu o diversitate etnică foarte mare. Chiar dacă unele naţiuni moderne oferă un rol primordial cetăţeniei, cum ar fi modelul francez, elementele etnoculturale continuă să fie primordiale. Motivul constă în simplul fapt că viaţa culturală este mult mai apropiată de existenţa omului decât un set de norme juridice formale.

Constituirea unei „naţiuni civice” rămâne a fi un ideal al cercurilor neoliberale şi neomarxiste, care îşi maschează în acest fel caracterul cosmopolit. În viziunea lor, „naţiunea civică” apare ca o soluţie la toate problemele de ordin cultural-politic: „dacă cultura este un factor de conflict, inegalitate şi discriminare, atunci cultura urmează a fi marginalizată sau lichidată în numele construcţiei unei societăţi umaniste”. Fenomenul etno-cultural devine o sferă a vieţii private, un element marginal, separat de viaţa politică, exact aşa cum s-a întâmplat ceva timp în urmă şi cu religia. Odată ce elementele etnice vor fi eliminate, rămâne să ne mai întrebăm dacă până la urmă, e vorba de edificarea unui singur model politic, socio-cultural unic global, am mai putea vorbi despre nişte „naţiuni civice” sau „o singură naţiune civică globală”?

Această problemă a intuit-o şi Mihai Eminescu, care avea temeri că România ar putea rămânea românească doar cu numele: “Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.

Conceptul de „naţiune civică” ar putea reprezenta o fază finală de descompunere a statului modern, precum şi a naţiunilor moderne. Simultan are loc o revigorare a elementelor etnice arhaice, prin inversarea logicii teoriei „spaţiilor mari”. Structurile politice şi economice supranaţionale devin tot mai incapabile să răspundă la problemele globale. Dromocraţia – rolul predominant al vitezei şi informaţiei, criza energetică, ecologică, demografică şi alimentară, criza legitimităţii regimurilor democratice, creşterea importanţei structurilor de reţea în faţa structurilor birocratice, destrămarea societăţii urbane, deindustrializarea – facilitează destrămarea societăţii moderne în comunităţi religioase, etnice şi rasiale, care devin tot mai importante.

Schimbarea componenţei etnice, rasiale şi religioase în ţările din Vest, ar putea submina pentru totdeauna monopolul ideologic şi europocentrist al „ideologiei „drepturilor omului – care este perceput drept un produs exclusiv al civilizaţiei Vestului, fapt care reduce la zero viitorul ideea unei „naţiuni civice”.