Termenul de “egalitate/inegalitate” e unul foarte relativ. Spre exemplu, un constructor și o funcționară de la primărie sunt inegali ca status social. E mult mai prestigios să lucrez într-o instituție de stat decât într-un șantier. În același timp, pe plan material, constructorul poate fi superior angajatului de la primărie prin salariul pe care îl primește.
Să ne imaginăm că avem în față două obiecte absolut diferite. Pentru cineva obiectele vor fi egale dacă au aceeași lungime. Pentru altcineva – dacă vor avea o lățime egală. Pentru alții va conta mai mult volumul, greutatea sau materialul confecționat. În toate cazurile, nu vom putea vorbi despre o egalitate absolută. Unica afirmație care ar putea pretinde la o doză mai mare de adevăr este că cele două obiecte sunt distincte, pur și simplu.
Modul în care stabilim cine este egal sau inegal depinde de criteriile pe care le alegem sau ideologia la care ne raportăm. În sine, orice discurs egalitarist tinde să construiască o realitate socială falsă, tinzând mai curând să inventeze noi “probleme sociale” imaginare decât să rezolve ceva. Inventarea noilor probleme „care necesită soluții urgente” e o afacere foarte bănoasă pentru ONG-iștii care nu fac decât să trăiască din consumul de granturi.
Cu același succes ne-am putea trezi într-o bună zi cu activiștii care vor descoperi că șobolanii din oraș sunt grav discriminați în raport cu pisicile, această problemă devenind brusc una „vitală pentru dezvoltarea unei societăți tolerante și umane”. Se vor găsi imediat și granturi, autori unor proiecte de lege prin care să se lupte împotriva tratamentul inuman al bietelor rozătoare.
„Inegalitatea gender” este și ea o invenție, din momentul în care feministele concep feminitatea ca formă de existență inferioară, iar cea masculină superioară. Pentru orice feministă a fi femeie reprezintă o umilință. Din momentul în care vorbești despre necesitatea sporirii numărului femeilor în politică ca ideal, impui un discurs în care sugerezi că indivizii care se implică în politică sunt superiori celor care sunt apolitici. Pledoaria pentru sporirea numărul femeilor în mediul de afaceri presupune implicit faptul că oamenii de afaceri sunt superiori celor care muncesc la stat. Or, a pune problema cine este mai important: deputatul sau primarul, constructorul sau sudorul, femeia casnică sau cea angajată, Batman sau Spiderman, pisica sau câinele e absurdă din start. Pentru cei care nu își pun astfel de întrebări stupide, orice pledoarie pentru „discriminare pozitivă” sau „cote obligatorii” pare o idioțenie crasă.
Mai grav este atunci când egalitarismul devine o parareligie, o dogmă, atunci când este văzută ca un bine în sine, iar inegalitatea un rău absolut, fără a se încerca să se aducă argumente raționale. Un egalitarist nu își poate explica care este sensul final al egalității, în ce mod doi indivizi vor deveni mai fericiți dacă se vor afla în raport de egalitate. Ideal ar fi dacă un constructor ar primi un salariu la fel de mic ca cel al unei funcționare de la primărie, asigurându-se astfel o „egalitate gender”. Dar s-ar simți ambii mai fericiți, mai împliniți pe post de indivizi „cu șanse egale de a cumpăra o pizza”?
Indicatorul egalității de gen din Republica Moldova depășește așa state precum SUA, Austria, Australia, Canada, Israel. Statul african Rwanda depășește Franța, Germania, Danemarca, Marea Britanie, Belgia. Dar oare femeile și bărbații din Republica Moldova și Rwanda sunt mai fericiți?
PS: Ce este rău în promovarea “egalității de gen”? În primul rând, o astfel de abordare nu rezolvă niciun fel de problem sociale, ci crează mai multe probleme și situații absurde. Raționalitatea adoptării proiectului de lege 180 este una singură: prezentarea Republicii Moldova pe plan international ca un stat care ar fi reușit să instituie “un model social echitabil” pe hârtie, atrăgând rapoarte pozitive despre “progresele făcute de țara noastră”, chiar dacă situația social-economică va continua să degradeze.
Noi perspective de dreapta 