Am citit şi o scurtă analiză a problemei identitare din perspectiva domnului Vasile Ernu, care continuă, într-un fel, tezele constructiviste expuse anterior de alţi autori ai platformei neomarxiste CriticAtac.ro. Abordarea greşită, de la care pornesc aceşti teoreticieni neomarxişti, constă în aplicarea unor modele străine asupra unui spaţiu non-occidental. Desigur, modelul constructivist şi modelul „colectivităţii imaginate” poate fi cu uşurinţă aplicat în cazul constituirii naţiunii franceze, spre exemplu. Cu totul altă problemă este în cazul „naţiunii române”.
În primul rând, să clarificăm noţiunea de „identitate”, care este confundată de cele mai dese ori cu „individualitate” sau „conştiinţă”. Etimologic, „identitatea” vine de la rădăcina latină „ident”/”idem” – ceea ce înseamnă „asemănător”, „acelaşi”. Cu alte cuvinte, dacă două sau mai multe persoane au aceleaşi caracteristici, aparţin aceluiaşi areal cultural şi unui sistem valoric comun – ele sunt identice sau au o identitate comună, indiferent de nivelul autoconştientizării a acestui fapt.
Termenul „conştiinţă naţională” (o formă a autodeterminării personale şi de grup) – trebuie separată de fenomenul „identităţii etnice” (un ansamblu cultural arhaic format dintr-o tradiţie transmisă din generaţie în generaţie), fiind într-adevăr o construcţie politico-ideologică a elitelor moderne, care devine o ideologie dominantă a unei societăţi prin intermediul mass-media, sistemului educaţiei naţionale şi simbolismului politic. Construcţia unui astfel de sistem ideologic nu este posibil decât într-o societate urbanizată, industrializată, cu nivel înalt al educaţiei şi participarea maselor în viaţa politică. Iată de ce, când vorbim despre cazul românilor, trebuie să luăm în consideraţie realităţile istorice în care a avut loc în perioada în care s-a format statul modern român, iar Basarabia se afla în componenţa Imperiului Rus.
„Conştiinţa naţională” în România
În ce măsură putem vorbi despre o „naţiune românească” în sens modern într-o perioada în care România rămânea a fi o ţară preponderent rurală, agrară, în care sistemul educaţiei publice cuprindea o parte foarte mică a populaţiei? Este ştiut că o „conştiinţă naţională” este un produs al civilizaţiei urbane (ca o manifestare a voinţei politice a unei mase de oameni), în timp ce populaţiile rurale se află între stare de „etnos” şi „popor”, voinţa cărora se exprimă, de regulă, prin „mai marii”. Ideea de „naţiune românească” a fost mai degrabă o manifestare a ruralismului etnic românesc, fără a reuşi să ajungă vreodată o „naţiune politică” în sens modern al cuvântului, aşa cum şi statul modern român nu a reprezentat decât o formă fără fond, o imitaţie a unor structuri din Occident.
O afirmaţie greşită pe care o face domnul Ernu este faptul că spaţiul moldovenesc nu a participat la formarea culturii moderne româneşti, uitând de fapt că în secolul XIX, anume Moldova a fost nucleul literaturii româneşti, împunându-şi standardele literare întregului spaţiului românesc, implicând inclusiv şi elitele culturale din Basarabia.
Precum spuneam anterior, atât în România, cât şi în Basarabia nu au existat nişte premise pentru formarea unei „conştiinţe naţionale politice moderne”. De facto, nu a existat nicio diferenţa dintre un ţăran din România şi Basarabia ţaristă, ambii fiind lipsiţi de o cultură generală şi de dreptul de a participa la viaţa politică. Identitatea ambilor nu rămânea a fi decât una strict etno- culturală. Populaţia Basarabiei nu putea lipsi din „proiectul naţional-politic românesc” din simplul fapt că un astfel de proiect modern nu putea fi realizat la nivel de mase nici într-o Românie rurală.
Constituirea unei „conştiinţe naţionale politice” româneşti a fost posibilă doar pe măsura urbanizării şi industrializării a României, fapt care a demarat în perioada interbelică şi s-a finalizat în perioada lui Ceauşescu.
„Conştiinţa moldovenească” în Basarabia
Problematică rămâne identificarea drept „moldovean” a unei părţi bune a etnicilor români din Basarabia. Acest fenomen se observă nu doar în fosta RSSM, dar şi în teritoriile basarabene din componenţa Ucrainei.
Nu trebuie să uităm că Basarabia era o zonă periferică a Moldovei, spre care migrau ţăranii din mai multe regiuni, atât din spaţiul românesc, cât şi din cel slav. Astfel, apariţia unei conştiinţei de „moldovean” (diferită de „moldoveanul” din România), ar putea putea fi pusă şi pe seama unor procese migraţioniste şi culturale din mediul rural, care au avut loc în secolul XIX. Se pot lansa mai multe ipoteze asupra semnificaţiei calităţii de „moldovean”, distanţindu-ne pentru un moment de ipotezele sovietice:
– Razeş – „ţăran liber”, diferit de ţăranii iobagi
– Băştinaş – localnic – „diferit de cei veniţi de pe aiurea” („jus solis”?). Dacă termenul rusesc de „basarabean” era aplicat tuturor locuitorilor Basarabiei, indiferent de origine etnică sau locul naşterii, este foarte posibil ca o conştiinţă de „moldovean” să fi fost formată ca o opoziţie faţă de „venetici”.
– Persoană de altă origine etnică, asimilată de populaţia băştinaşă (ruşi, ucraineni, bulgari), fără a avea motive de a se considera „român”, nefiind legat de o tradiţie arhaică românească.
Conţinutul şi sensul termenului „moldovean” devine diferit în regiunea Moldova şi în gubernia Basarabiei. Trebuie de observat, în acelaşi timp, că până la începutul secolului XX, nu se observă niciun conflict dintre conştiinţa de „român” şi „moldovean”. Unul din primele din astfel de diferenţieri se observă în cadrul Congresul Profesorilor din 25-28 mai 1917, unde o parte a profesorilor s-au arătat nemulţumiţi de utilizare a termenului de „român”. Poetul şi preotul Alexei Mateevici, prezent şi el la eveniment, se grăbeşte să liniştească spiritele evocând o formulă armonizatoare: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului”.
Acum perioada sovietică. Ceea ce domnul Ernu numeşte „proiect identitar sovietic”, ar fi mai corect să numim „patriotism local formal” – menţinut din considerente pur formale, la nivel de ansambluri etno-folclorice provinciale, prin care s-ar demonstra pretinsa „diversitatea etnică şi dreptul la identitate a popoarelor sovietice”. Aşa-numitul „moldovenism sovietic” nu reprezenta decât o formă a conservării regionale a unei culturii ţărăneşti, fără a o ridica la nivelul de „cultură naţională” – ca atribut al unui stat suveran.
În mediul urban, nu a fost nici vorba de „promovarea unui proiect identitar naţional”, ci mai curând a unui model internaţionalist rusesc. Spre deosebire de România, în RSS Moldovenească procesul industrializării şi urbanizării nu a avut loc din contul populaţiei băştinaşe, ci din contul imigranţilor străini, ceea ce a făcut imposibilă construcţia unei „identităţi naţionale moldoveneşti”. Probabil, autorităţile aveau temeri că un astfel de proiect ar putea să devină mai curând un „proiect naţional românesc” – bombă care ar fi explodat mai devreme sau mai târziu, din timp ce o mare parte a intelectualilor românofoni din RSSM mai aveau sentimente pro-româneşti.
Conflictele interetnice de la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90 trebuie privite prin prisma nemulţumirilor mediului rural faţă de viaţa „luxoasă” din mediul urban, la infrastructura căreia ţăranii nu aveau acces, chiar dacă munceau zi şi noapte. În practică, ţăranii trăiau în rezervaţii (asemenea negrilor din coloniile africane), având dreptul de circulaţie limitat, astfel că manifestarea unor frustrări faţă de „orăşenii paraziţi”, care mai erau şi imigranţi în marea lor majoritate, era o finalitate firească a politicii sovietice de urbanizare forţată şi artificială.
„Moldovenismul” anilor 80-90, ca o manifestare a culturii rurale, era unul pornit atât împotriva oraşenilor, cât şi împotriva sistemului sovietic în ansamblu. Acesta nu s-a centrat pe un mesaj antiromânesc, ceea ce a coincis cu ideile mişcărilor elitei intelectuale basarabene cu viziuni proromâneşti, care au devenit ideologii unei mişcări de masă. Această mişcarea a fost cea care a obţinut revenirea la alfabetul latin, oficializarea limbii române, aprobarea însemnelor naţional-statale şi declararea independenţei Republicii Moldova.
„Moldovenismul” antiromânesc apare ceva mai târziu, ca o lozincă a mişcărilor politice nostalgice după trecutul sovietic şi a minorităţilor etnice din mediul urban. Acesta nu mai reprezintă o manifestare a culturii rurale, ci o exploatare a unor nostalgii faţă de URSS, precum şi a unor stereotipuri ale propagandei sovietice („românii-fascişti”, „jandarmii”, „Antonescu”, „Holocaust”). Astfel, mişcările de stânga au încercat să atribuie moldovenismulului un sens ideologico-politic, care nu avea în centru atât o etnitate statală, cât un mesaj şi o formaţiune politică, atrăgătoare pentru populaţia nostalgică precum şi minorităţile etnice.
Astfel, în Republica Moldova s-au creat trei modele ale „conştiinţei moldoveneşti” care au un conţinut şi semnificaţii cu totul diferite:
– cea tradiţional – rurală (moldovean – ţăran-băştinaş),
– cea politico-ideologică (moldovean – comunist şi antiromân),
– cea civico-geografică (moldovean – cetăţean al Republicii Moldova, o persoană originară din Republica Moldova).
Astfel, trebuie să observăm că existenţa unui conflict dintre identitatea etnico-culturală (românească, ucraineană, rusă, găgăuză şi bulgară) şi conştiinţa de „moldovean” ţine strict de conflictele de interese din spaţiul politic, legate de ciclurile electorale precum şi de sistemul electoral existent. Acest conflict are prea puţine legături cu ceea ce s-ar numi „criza identitară”.
„Criza identitară” s-ar referi mai curând la o erodare a fondului valoric şi cultural autohton, care determină şi pierderea rosturilor existenţei a instituţiilor fundamentale ale poporului, punând în pericol capacitatea organismului social de a răspunde la ameninţările globale.
Despre „constructivism moldovenesc”, foarte scurt
„Constructivismul moldovenesc” reprezintă mai curând o tentativă exotică de anihilare a conflictului imaginar „moldovean-român”, prin adoptarea unor atitudini nihilist-anarhiste, motiv pentru care nu a prins rădăcini în mediul academic cu excepţia unor beneficiari ai Fundaţiei Soros, care, potrivit lui Vasile Ernu, a reprezentat mai curând o structură colonialistă. Aici sunt dispus să fiu de acord cu dumnealui.
Constructivismul mai poate fi utilă doar în calitate din una din perspectivele analizei spectrale a problemei identitare, alături de modelul individualist şi esenţialist-organicist.
Noi perspective de dreapta 