Șerban Cantacuzino și Ideea Bizantină


Aţi văzut în prelegerea trecută modul fericit în care s-a desfăşurat campania germană din Ungaria în decursul anilor 1685  şi 1686. După căderea Budei  şi a Seghedinului, Ungaria este aproape în întregime eliberată. Totodată, suzeranitatea otomană în Ardeal, ca şi în Ţara Românească primi o grea lovitură prin aceste victorii. În cercurile catolice, ca şi în cele austriece, entuziasmul era mare; începu a se vorbi din nou de atacul asupra Constantinopolului  şi de izgonirea turcilor din Europa. Acum îşi deschide drum vechea idee – cultivată de propaganda catolică încă din veacul al XVI-lea – a unei răscoale generale a popoarelor din Peninsula Balcanică împotriva turcilor.

Omul cel mai indicat pentru a conduce o astfel de întreprindere era, pentru toţi cunoscătorii treburilor orientale, Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti. Îi revenea, astfel, un rol pe care la finele veacului al XVI-lea îl avusese Mihai Viteazul.

Am arătat că îndată după întoarcerea de la asediul Vienei, Şerban puse bazele unui nucleu de armată în vederea participării active la cruciadă. Acest nucleu era alcătuit, după cum ne-o spun izvoarele, în mare parte din balcanici, cu deosebire sârbi şi bulgari. Se pare că nu lipseau şi unele elemente meridionale: greci, epiroţi, arnăuţi etc.

După cum aţi văzut din citatele făcute, parte din aceste bande erau ţinute de Şerban în Ţară, în regiunea muntoasă, parte prin văile Balcanilor, în aşteptarea semnalului de luptă. Că  Şerban Cantacuzino se pregătea de mult pentru o mişcare în Balcani, am văzut-o şi din păstrarea la curtea munteană a lui Gheorghe Brancovici, şeful prezumtiv al mişcării naţionale sârbești. Acesta va lucra pentru răscoală îndată ce înaintarea germană în bazinul Dunării o va îngădui. Dealtfel, legăturile lui Şerban cu lumea balcanică sunt după 1686 foarte strânse.  Ţara  şi curtea munteană sunt pline de refugiaţi. În afară de expatriarhul Dionisie – om cu mare influenţă în rândurile clerului grec – se mai găseau în Muntenia  şi episcopul Sofiei  şi episcopul catolic de la Nicopole, Antonio  Ştefani. Cu Arsenie patriarhul sârb al Ipekului încă  ţinea legătură, iar, între fruntaşii clerului atonit, avea, de asemenea, devotaţi, ca acel vestit arhimandrit Isaia, care va servi domnului în misiunile către Ruşi.

Este în afară de orice îndoială că în toată ortodoxia, numele lui  Şerban Cantacuzino  şi strălucirea pe care el o dăduse acestui nume, trezea mari speranţe de viitor. Căci nu trebuie să uitaţi: ideea bizantină – ideea de restaurare a împărăţiei de răsărit nu murise. Hrănită de visători politici şi de scriitori, ea reînvia  ori de câte ori împrejurările politice lăsau să se întrevadă posibilitatea izgonirii turcilor din Europa. Pământul Principatelor noastre îndeosebi, priise acestei mari tradiţii.

Pe acest pământ, viaţa Bizanţului de altă dată se păstrase şi se continua. An de an ea îmbrăca aspecte tot mai autentice. Curtea voievozilor, de la Radu Mihnea şi până la Vasile Lupu, demonstrează cât era de dominantă în spiritul strămoşilor noştri (în prima jumătate a veacului al XVII-lea) ideea că suntem un fragment al împărăţiei de Răsărit rămas în afara atotputerniciei  şi influenţei Islamului politic şi religios. Nu este de mirare deci că au apărut din timp în timp oameni care au socotit  ţările noastre o bază politică şi religioasă pentru năzuinţa de reconstituire a împărăţiei dispărute. În acest sens se poate vorbi, fireşte, de un imperialism românesc; el se exprimă pe teren spiritual şi religios încă din vremea lui Neagoe Basarab, iar pe teren politic şi militar încă din anii domniei lui Mihai Viteazul. (Sub Vasile Lupu trăim – pe teren spiritual – unul din cele mai strălucite momente ale acestor tendinţe imperialiste.) Dar chiar unii domni mai mărunţi ne apar atraşi de mirajul ideii bizantine.  Acesta  este de pildă cazul lui Mihnea al III-lea despre care Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, ne spune că „urmărea planul de a învinge pe otomani şi de a  le nimici el, un nebun, imperiul şi de a ajunge împărat.” Conciliul bisericesc pe care îl convoacă în ianuarie 1659 la Târgoviște (conciliu în care propune reforme de ordin dogmatic!) nu ne arată numai irealismul politic al lui Mihnea, dar  şi vitalitatea ideii imperiale în  ţările noastre. (Vă sfătuiesc să citiţi  şi descrierea pe care ne-a lăsat-o Paul de Alep asupra ceremonialului de încoronare a acestui voievod.) Era firesc ca sub un  principe cu numele  şi personalitatea lui  Şerban Cantacuzino  şi în împrejurări generale atât de favorabile luptei împotriva turcilor, ideea bizantină să capete o  şi mai mare amploare. Mândria originii lui imperiale pătrunsese adânc atât în opinia ţării cât şi peste hotare. Un necunoscut scrie despre domn pe una din traducerile religioase ale acelei vremi:

Că despre tată trage d-împărăţie

Şi despre mumă așijderea de Domnie.  

Am spus  şi altă dată, convingerea mea că acţiunea politică a lui  Şerban Cantacuzino urmăreşte cu tenacitate două idealuri. Unul minimal, imediat: consolidarea statului muntean prin asigurarea independenţei  şi integrităţii lui teritoriale; altul îndepărtat  şi măreţ –  legat de acţiunea generală a creştinilor împotriva islamului – şi care l-ar fi dus, pe valul unei mari mişcări balcanice, către tronul strămoşilor săi, în Bizanţul liberat. A crezut şi a lucrat metodic pentru ambele. A avut însă viu simţul realităţilor, toată puterea judecăţii şi prudenţa, pentru a nu expune prin vreo greşeală ţara primejdiilor, iar pe sine râsului posterităţii. O politică bizantină, Şerban face încă din 1682, când se amestecă în luptele pentru scaunul ecumenic, sprijinind pe ruda sa Dionisie să-l ocupe. În 1684 se vorbea deja în cercurile Ligii sfinte de ajutorul pe care l-ar putea da Şerban „fratello cugino del Patriarca di Constantinopoli” pentru răscoala creştinilor din imperiul turcesc (causar grandi emotioni e rivolti  nella Regia stesso Ottomana). Aţi văzut apoi că ideea marşului polon spre Constantinopol se întemeiază mereu pe ajutorul lui Şerban. Istoricul Salvandy, care a cercetat de aproape istoria Poloniei sub regele Jean Sobieschi, spune amintind de domnul muntean: „Sirvan Cantacuzèn génie plus ambitieux que hardi, qui se souvenait d’être issu des Empereurs de Byzance, s’indignait de sa sujétion et revait des destins meilleurs.”

Lipsa de îndrăzneală pe care Salvandy o reproşează voievodului muntean reflectă desigur supărarea lui Sobieschi, care dorea ca Şerban să sară în foc înainte ca el să fi cucerit cel puţin Bugeacul. (În realitate, în judecata istoricului de mai sus, ni se mărturiseşte o dată mai mult firea prudentă şi echilibrată a domnului.) Când Şerban Cantacuzino va înţelege că polonii sunt prea slabi pentru această întreprindere, îşi va îndrepta privirile către germani. Vă amintiţi condiţiile cu care el răspunde propunerilor lui Antide Dunod (aprilie 1685), germanii să cucerească întâi Timişoara  şi apoi să treacă în  Ţara Românească, unde „în 8 zile domnul va ridica împreună cu sârbii şi bulgarii circa 50.000 cu ajutorul cărora vor putea lua şi Constantinopolul şi tot ceea ce este dincolo de Dunăre.”

Şerban Cantacuzino consacrat de germani şef al răscoalei balcanice. După căderea Budei şi a Seghedinului, împăratul Leopold se ocupă el însuşi de proiectul de răscoală în Balcani. El scrie Patriarhului ecumenic Calinic al VII-lea la Constantinopol (8 februarie 1687), insistând ca  şeful Bisericii greceşti să îndemne naţiunile creştine să ia armele cât mai curând. Împăratul promite naţiunilor subjugate libertate sub protecţia sa. Totodată, vesteşte că a dat lui Şerban Cantacuzino, „generalul şi voievodul său iubit,” plenam facultatem ca să treacă sub protecţia imperială împreună cu legiunile creştine din vecinătatea sa.

Cam în acelaşi timp când scrie Patriarhului, împăratul scrie  şi lui  Şerban. Cunoaştem doar răspunsul acestuia din 16 aprilie 1687, foarte sumar. Şerban asigură pe Leopold de aceleaşi bune intenţii de totdeauna. În instrucţiunile ce dă solului, el mulţumeşte din inimă împăratului pentru protecţia ce-o acordă atât lui cât şi  ţării. Pentru a se putea răscula este nevoie – o spune iarăşi – ca germanii să ocupe întâi Timişoara, Belgradul şi chiar Orşova; să i se asigure apoi în Ardeal loc de retragere în caz de primejdie. În rândurile balcanicilor n-a cutezat încă a face nimic de teama turcilor dar, când armatele imperiale vor fi la Dunăre, se vor răscula  şi aceia.  Şi fiindcă, pe cât se pare, împăratul ceruse domnului român oarecari garanţii de sinceritate, el răspunse cu mândrie că faptele sale din trecut (aluzie la serviciile aduse Austriei la asediul Vienei) sunt destulă garanţie; nu mai mică garanţie este însăşi dorinţa lui şi a întregii ţări de a se libera de jugul turcesc. Dar iată că în vara aceluiaşi an (11 august 1687) Carol de Lotaringia avu o nouă victorie, zdrobitoare, asupra turcilor la muntele Harsan, lângă Mohaci. Impresia fu iarăşi foarte mare în Europa. Ludovic al XIV-lea însuşi exprimă opinia că de data aceasta turcii vor pierde protectoratul asupra Principatelor române.

Împăratul părea într-adevăr decis să nu piardă acest prilej. La 1 septembrie 1687, el trimite din nou pe Antide Dunod la Bucureşti, cu o scrisoare către Şerban, în care arată voievodului român că în urma ultimelor biruinţe austriece, a sosit momentul („poftitul prilej”) conlucrării românilor cu armatele imperiale. În consecinţă, îi cere să ia contact cu generalul Carol de Lorena şi să facă cu el cuvenita înţelegere. De data aceasta, intervenţia împăratului are un ton mai energic: „Cu mâna să te apuci  şi mai vârtos, cu gheneralul armelor noastre  şi al nostru dregător Prea Luminatul Duca de Lotaringia, căruia de la noi deplin i s-a dat putere. De toate cu el să te corespondulueşti…” Totodată, Şerban este îndemnat să cheme „şi alţi prinţipi şi noroade la soţietate.”

Şapte zile mai târziu, împăratul Leopold semna (Viena, 7 septembrie) „manifestul” de răscoală către popoarele balcanice în care Şerban Cantacuzino le este prezentat ca împuternicitul său. Reproducem în parte acest document, din care se vede că austriecii foloseau numele domnului român în speranţa că vor ralia în jurul său popoarele balcanice şi că vor trezi o mistică a libertăţii în masele ortodoxe supuse turcilor. „Noi Leopold… mărturisim şi în cunoştinţă facem, pentru noi şi pentru moştenii şi succesorii noştri, cu arătarea acestor scrisori, tuturor celor ce se cuvine, că, după ce în tot chipul la noi înştiinţări s-au adus cum că multe noroade ce sunt apăsate cu al turcilor greu jug, suspină a câștiga elefteria moşiilor lor,  şi noi spre acea desăvârșită căpătare, ca să se câștige tuturor starea noastră lângă dânșii de a li da ajutor cu milostivire poftim… Drept aceia dar  şi noi, Prea-Luminatul Gheneralului şi de oaste purtătorului nostru, drept-iubitorului Şerban Cantacuzino, Prinţipelui Ţării Româneşti, cu deosebită a noastră carte spre dânsul ne aduce credinţă, i-am lăsat, şi deplină putere i-am dat, cu ai lui vecini creştini,  şi cu alţii cu care pentru binele creştinătăţii  şi a elefteriei ei, cu legile rescumpărării spre a-i duce spre partea noastră, poftă îi este, şi la dânsul pentru lucrurile care i se va părea ca o povaţă părtaş pe cinstitul, credinciosul şi nouă iubitul Antide a isprăvi îl trimitem, făgă-duindu-i cu cuvântul nostru cel împărătesc  şi crăiesc, tuturor, fiecăruia care vor veni spre părţile noastre, legile, privileghile, credinţa legii sale şi elefteriile apărate şi întregi pururea să fie, şi împotrivă la fiecare milostiv scutindu-l.”

Germanii reînvie statul maghiar medieval. Reacţia lui Şerban. Curând după ce Antide Dunod ajunse la Bucureşti, trupele germane pătrunseră în Ardeal. Carol de Lorena se aşeză la Şimleu, Cluj şi Gherla, iar Scherffenberg coborî la Sibiu, unde se retrăsese Apafi, şi îl sili să închine Principatul Transilvaniei împăratului (Blaj, 27 octombrie 1687). Am spus-o şi cu alt prilej că Şerban Cantacuzino nu privea nici cu simpatie, nici cu încredere expansiunea germană  şi tendinţele anexioniste ale Vienei. El sperase ca prin ajutorul Austriei, în cadrul Ligii şi cu sprijinul elementelor catolice credincioase politicii de eliberare a popoarelor, să obţină neatârnarea de sub turci. În al doilea rând, ar fi dorit desigur o răscoală a popoarelor balcanice, însă în folosul său direct  şi al acelor planuri nemărturisite ce nutrea. Dar modul cum lucrau cercurile vieneze, brutalităţile săvârșite în Ardeal mai ales, i-au sporit neîncrederea  şi l-au convins că mai devreme ori mai târziu îl aşteaptă şi pe el soarta lui Apafi. Între timp, ca urmare a victoriei de la Mohaci, arhiducele Iosif fu încoronat rege al Ungariei (9 decembrie). La Viena se urmărea în mod tenace realipirea tuturor  ţărilor care aparţinuseră odinioară Coroanei Sf.  Ştefan. Între acestea erau socotite  şi Principatele Române. Se  şi ceru domnului român un jurământ de credinţă în numele ideii de stat maghiar („de vreme ce  Ţara Românească este o parte a crăiei Ungureşti”). Aceeaşi concepţie – susţinută însă mai puţin – aveau austriecii şi asupra Moldovei. Acum se văzu tactul politic al lui  Şerban Cantacuzino. Încrezător în sine  şi în numele ce purta, domnul muntean revendică pentru dânsul ambele principate. El cere împăratului să-i recunoască dreptul dinastic atât asupra Ţării Româneşti cât şi asupra Moldovei. Astfel, ideii de stat maghiar susţinută de Habsburgi (doar în scopul unor noi anexiuni) el opune  ideea unei monarhii româneşti, având ca temei dinastic familia Cantacuzino. Pentru a obţine aceasta, Şerban se folosi de Antonio Ştefani, episcopul catolic de Nicopole, refugiat în Muntenia (acest Ştefani avea legături cu cardinalul Buonvisi despre care v-am spus că ceruse şi polonilor şi austriecilor să trateze pe domnii români ca principi liberi, iar nu vasali). Ştefani pleacă din Bucureşti în primele zile ale lui decembrie.

Misiunea lui a fost încununată de un real succes. Înfățișându-se ca un cunoscător al stărilor din Balcani, el făcu domnului român o caldă susţinere, după cum mărturiseşte chiar împăratul în răspunsul său („Episcopul Nicopolei. .. ne-a făcut a cunoaşte mai pe deplin, prin cel fierbinte al lui glas. . .”).

Împăratul trimite un proiect de tratat prin Csáki, căruia îi dă  şi împuternicirea de a lua împreună cu Dunod, jurământul lui Şerban. În acest proiect sunt cuprinse, între altele, cele trei idei scumpe domnului muntean: întregirea teritorială a  ţării, neatârnarea de turci  şi dreptul dinastic pentru familia sa asupra ambelor principate.

17 martie 1939

(„Civilizația românească și civilizația bizantină”, Victor PAPACOSTEA)

Șerban Cantacuzino și Ideea Bizantină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s